Evanghelia lui Toma

Evanghelia lui Toma, descoperită în anul 1945, a fascinat întreaga lume. Spre diferență de evangheliile cuprinse în Biblie dar și de celelalte apocrife, ea nu relatează viața lui Iisus Hristos, ci este o colecție de „spuse”, în greacă sg. Logion – pl. Logia, atribuite lui.


Această evanghelia a ajuns prin veacuri înainte de descoperirea efectivă, deoarece referiri la ea existau deja din alte scrieri antice. Hipolit, în „Refutatio” (scrisă între anii 223 – 235 d.Hr), atribuia această lucrare sectei naasenilor și se folosea de unul din logion pentru a combate învățăturile sectei. Deasemeni, în prima omilie despre Luca, Origen cataloghează evanghelia ca fiind heterodoxă. În anul 323 Eusebiu de Cezarea o menționează ca fiind una din lucrările citate de eretici sub numele unui apostol. De acum încolo, Biserica o va considera un text eretic.

Originea textelor ne rămâne necunoscută. Pare sigur că noi logionuri au fost adăugate de-a lungul mai multor secole, perioada putând fi stabilită între a doua jumătate a primului secol și sfârșitul celui de al treilea. Manuscrisele găsite sunt în greacă și coptă, iar textul copt a fost transcris între anii 350 – 400 d. Hr. Prin urmare, textul este oricum anterior anului 350.

Chiar în prologul cărții există specificația: „Acestea sunt cuvintele cele ascunse pe care le-a grăit Iisus cel Viu și pe care le-a scris Didimos Iudas Toma”. Didimos și Toma sunt de fapt sinonime, amândoua însemnând „geamăn” în greacă, respectiv armaică. Folosirea celor două nume împreună este specifică Siriei, unde Sfântul Toma se bucura de o foarte mare popularitate. Așadar se poate presupune că limba originală în care textul a fost redactat ar fi fost limba siriacă.

Una din principalele probleme pe care această evanghelie le ridică este aceea de a i se da o afiliere religioasă. Poate fi considerată creștină? Poate fi considerat un text gnostic sau iudeo – creștin? Este eretic? Dogma creștină s-a format, ca reguli, morale, abia după Consiliul de la Calcedon, care a avul loc în anul 451, prin urmare lucrările scrise înainte de această dată nu aveau o Biserică cristalizată. Așadar, elementele se împletesc, găsindu-se părți care pot fi interpretate în diferitele dogme religioase existente. Mesajul este transmis într-un mod criptat, aparent se adresează doar inițiaților. Biblia însă se bazează pe un sens „popular” al învățăturilor lui Iisus, exprimat prin pilde. Dar chiar și în Biblie se fac referiri la existența unei învățături destinate doar ucenicilor lui Iisus, iar ortodocșii, în timpul Liturghiei, păstrează și astăzi formula: „Cei chemați, ieșiți!”, care se adresează catehumenilor, celor nebotezați. Deci partea care urmează din Liturghie se adresează numai celor botezați, adică inițiați întru Hristos.

Concluzia este următoarea: unele părți din carte pot fi cu ușurință considerate gnostice sau iudeo – creștine, sau creștine, sau altele, dar cartea, în anslamblul ei, nu poate fi atribuită unei singure religii. O cauză este și faptul că Evanghelia lui Toma nu este rodul muncii unui scriitor cu har, ci o colecție de zicale transmise cu siguranță pe care orală, de-a lungul a câtorva secole. Referitor la ereticitatea culegerii de spuse, la acea dată dogma creștină nu era încă fixată. Prin urmare un caracter deviant al ei poate fi descoperit numai dacă privim din punctul de vedere al religiei de asăzi, fără să ținem cont de contextul istoric în care a fost scrisă.



Biografie: Evanghelia după Toma, ed Polirom, 2003

Cine a scris vechiul testament? Cei 480 de ani de domnie a dinastiei davidice

Aceasta intrebare des pusa gaseste arareori o explicatie clara. In cartea lui Laurence Gardner, “Lost secrets of the sacred ark”, poveste Vechiului Testament este spusa din punctul de vedere al istoricului obiectiv, cu un renume si cu o credibilitate foarte buna in domeniu.

Anticul Testament a fost scris de catre scribii evrei in tipul captivitatii babilonese, incepand cu anul 586 i.c. Ca un punct de reper, fuga evreilor din Egipt sub conducerea lui Moise, un episod cu o importanta foarte mare in Biblie, a avut loc in timpul domniei faraonului Ramses I, care a condus pentru doar un an. El a murit la scurt timp dupa urcarea pe tron, moment ce coincide cu povestirea biblica a mortii faraonului ce pornise pe urma poporului ales, de acum iesit din Egipt. Aceste fapte aveau loc in anul 1335 i.c., cu aproximativ 1250 de ani inainte ca povestirea sa fie pus ape hartie de catre inteleptii evrei.

Una dintre cele mai mari probleme pe care scribii le-au avut a fost lipsa insemnarilor istorice pentru patru secole, asa ca au fixat pentru dinastia davidica o durata standard de domnie de 40 de ani pentru fiecare. Tocmai de aceea David si Solomon au avut conform textululi biblic aceeasi perioada de domnie. Perioada de 480 de ani deci ce ar corespunde in biblie domniei dinastiei davidice este un fapt foarte discutabil si relativ.

Anul nou - între păgîn și creștin

Sărbătorirea Anului Nou este probabil cea mai veche sărbătoare din lume, originile sale răsărind tocmai în bătrînul Babilon, cu mai mult de 2000 ani inainte de Hristos. Creștinii au boicotat-o și au considerat-o păgînă, data sărbătoririi a fluctuat mereu, dar prin milenii, sărbătoarea încă există și este un simbol al vieții, al înnoirii naturii, al victoriei luminii asupra întunericului. și toate acestea pentru că timpul trebuie ajutat să treacă.

 Timp de secole, ziua cînd începea Anul Nou coincidea cu ziua de Crăciun. Astfel, sărbătoarea religioasă a nașterii Domnului se contopea cu sărbătoarea păgînă a începerii Noului An. Romanii sunt cei care în anul 153 i.C au instituit ziua de 1 ianuarie ca fiind începutul anului nou. Înainte, pe cuprinsul Imperiului, această sărbătoare era pe 25 martie.

Creștinismul s-a întins din ce în ce mai mult pe întreg teritoriul Imperiului Roman și nu numai. Încetul cu încetul, sărbătoarea Crăciunului și cea a Anului Nou au început să fuzioneze, să se apropie una de cealaltă. Anul nou începuse să fie sărbătorit prin post și rugăciune, asemeni unei sărbători religioase. Anul nou a avut multe date, a variat în timp între ziua Crăciunului, ziua Paștelui, 1 martie și 25 martie. Data de 1 ianuarie este relativ recentă: ne despart 400 de ani de începuturile consacrării ei pe scară largă.

Țările Ortodoxe au fost printre ultimele care au acceptat noua sărbătoare, în primul rînd datorită caracterului ei păgîn, neconectat la nici un fapt din calendarul religios. Pentru mai mult de un mileniu, creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun. În Italia, s-a serbat pînă în sec. al XIII-lea, în Rusia pînă la domnia țarului Petru cel Mare, iar în România pînă la sfîrșitul secolulul al XIX-lea. Tocmai pentru acest motiv, în anumite zone Anul Nou se numește și Crăciunul Mic.

Poveștile lui Moș Crăciun

Toți copiii au primit de la el cadouri, sub bradul împodobit. În noaptea de Ajun se strecoară, cu ajutorul magiei, prin hornurile caselor și lasă cadouri copiilor cuminți, și anume jucăriile pe care și le-au dorit mereu. Moș Crăciun vine să vestească pentru creștini nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria.

Moș Crăciun locuiește în Laponia și vine cu săniuța fermecată, trasă de nouă reni. Rudolph, renul cu nasul roșu ca o stea, este primul la tras sania. Primul Moș s-a numit altfel și locuia în Turcia, la Mira. În secolul IV, un episcop creștin foarte bogat împărțea copiilor cuminți cadouri, iar celor obraznici le dădea cîte o nuielușă. În sărbătorile creștine, această sarcină revine Sfîntului Nicolae, pe data de șase decembrie, în fiecare an. Faptele episcolului au devenit cunoscute în toată Europa, iar mai tîrziu, odată cu valurile de imigranți, a ajuns și în America.

Statele Unite ale Americii – casa natală a Moșului cel bun
În decembrie 1862, Thomas Nast, caricaturistul de la ziarul new-yorkez Harper’s Illustrated Weekly, l-a desenat pe Moș Crăciun, împrăștiind vestea că locuiește la Polul Nord și, ajutat de spiriduși, face tot anul jucării pentru a le dă de Crăciun copiilor. Dar apoi, pe măsură ce cercetările geografice au evoluat și s-a constatat că la Polul Nord renii ar muri de foame, Moșul s-a mutat în Laponia. Povestea a pornit să umple imaginația copiilor de fascinație și să îndemne oamenii mari să le ofere micuților fericire. Astfel, pastorul american Clement Clark Moore a scris un poem în care moșul grăsuț, cu babrbă albă și îmbrăcat în roșu a devenit subiectul principal.


Creștinul Crăciun
Povestea creștină spune că soția lui Crăciun a primit-o pe fecioara Maria să nască în ieslea ei, fără a-și anunța soțul. Drept pedeapsă, acesta i-a tăiat mîinile, însă fecioara i le-a lipit înapoi prin puterea minunilor. Văzînd minunea, Crăciun a devenit creștin și de fericire că a fost îndreptat răul pe care îl făcuse soției sale, a aprins un foc din brazi și a început să cînte în jurul acestuia, făcînd cadouri tuturora. Cîntecele sale au devenit în timp tradiționalele cîntece de Crăciun.

Bătrînul făuritor de jucării
Un bătrîn, la marginea unui oraș, făcea jucării tot anul, frumoase și unice între ele. De crăciun, ieșea cu ele la tîrg și le vindea pe bani puțini, pentru bucuria de a face să zîmbească copiii. Într-un an vînduse toate jucăriile, dar la fereastra unei case sărace a vîzut că micuții nu vor primi nimic, pentru ca erau prea sărmani. Așa că, scotocind, le-a dăruit un soldățel.

Bătrînul se întristă, fiindca nu putea face căte o jucărie pentr fiecare copil, mai ales pentru cei săraci. Pe drumul spre casă zări în zăpadă un cerb rănit, de care i se făcu milă și îl pansă cum putu mai bine. Drept cadou pentru bunătatea sa, animalul îi îndeplini dorința sa profundă: de a face cîte un cadou fiecărui copil.

Pe loc apăru o sanie fermecată, trasă de reni, care îl purtară departe, pe un tărîm de basm. Hainele sărăcăcioase ale bătrînului se transformară în haine de culoare roșie, iar în noua sa casă se găseau mulți pitici, pregătiți să facă împreună jucării. Astfel, an de an, făcură din ce în ce mai multe jucării și mai frumoase, una pentru fiecare copil, în funcție de ceea ce își dorea.


Scrisori pentru Moș Crăciun
Toți copii scriu aceste minunate scrisori pentru Moș. Fetițele le scriu mai lungi, pentru a se face mai plăcute Moșului, iar băieții sunt scurți, dar hotărîți cînd vine vorba de ce cadouri să ceară. Cei mai mulți pun scrisorile pline de dorințe în cutiile poștale, pentru a fi livrate în Laponia. Scandinavii însă le ard, fiind convinși că dorințele lor ajung la casa moșului prin fumul care se înalță spre ceruri. Cu siguranță, cu toții am scris și poate încă scriem scrisori pentru Moș Crăciun. Răbdător, el le citește pe toate și ne îndeplinește dorințele!


Crăciun Fericit!

Sărbătorile de iarnă: bradul de Crăciun

Crăciunul este sărbătoarea creștină prin care se celebrează nașterea miraculoasă a fiului lui Dumnezeu. Celebrarea datează din secolul IV în vestul Europei și din secolul V în estul Europei și timp de secole a fost sprbptorită pe data de șase ianuarie, care acum, în estul Europei, este sarbatorită ca ziua de Bobotează, cînd Iisus a fost botezat.

Gnosticii din Egipt, o sectă creștină nerecunoscută de către canonici, serbau încă din secolul II data de șase ianuarie ca fiind ziua cînd Iisus s/a arătat ca fiu al lui Dumnezeu, la botez.

”Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară[15]. Epifaniu, scriitor creştin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie şi semnificaţia acestuia la egipteni şi la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creştin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naşterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput şi a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin.” (Sursă: Wikipedia)



Bradul de Crăciun
Obiceiul împodobirii bradului provine de la germani, care de Crăciun, își ornau casele cu brazi cu ornamente. In vestul Europei, acest brad împodobit era în cinstea anului nou, și în nici un caz ca un simbol al Crăciunului. Și popoarele nordice obișnuiau să își împodobească casele cu crengi de brad și de vîsc. După primul război mondial, această tradiție se răspîndește în toată Europa.

În tradiția din România, bradul împodobit apare în două momente capitale din viața omului: la nunți, cand bradul simbolizează o viață îmbelșugată și fericire, dar joacă și rolul unui arbore fertilizator. Al doilea moment este la înmormîntările femeilor și bărbaților tineri, cînd bradul este un copac de judecată și de pomană, pentru sufletele plecate pe celălalt tărîm.

În tradițiile scandinave, copacii veșnic verzi erau împodobiți. Conform poveștii, bradul din Wotan a fost ars în seara de 25 decembrie, moment al solstițiului de iarnă, ca un simbol al triunfului luminii peste întuneric, triunful vieții peste moarte și începutul unui nou an, adică a unui nou ciclu, a unei noi etape a vieții.

Păgînii considerau zilele cuprinse între 25 decembrie și șase ianuarie ca fiind ”nopțile ciudate”, iar pentru protecție, își ornau casele cu ramuri de brad ornate cu lumînări mereu aprinse.

Budismul și șintoismul: simbioza spirituală din Japonia

Misterul lumii orientale a atras mereu imaginația și interesul occidentului, care privește fascinat spre templele, tradițiile și culturile răsăritene. Și Japonia, car a ținut timp de secolele porțile închise societăților exterioare, a lăsat adesea loc poveștilor și miturilor europene. În anul 1638, Japonia intră în epoca economiei cu porțile închise, pe care a păstrat-o pentru mai bine de 200 de ani. În secolul XIX însă, în contextul internațional al războaielor, politica externă a Japoniei lasă loc schimbărilor.


Spiritualitatea japonezilor a fost adesea sursă de povești. Luptele între samurai, stilul lor de vestimentație, puterea de sacrificiu și simțul lor de responsabilitate sunt legendare. Onoare, responsabilitate și datorie sunt pietrele de căpătîi are lumii orientale. Religiile lor, profund înrădăcinate în tradiție, au format o spiritualitate unică.

Principalele religii din Japonia sunt Budismul și Șintoismul, însă cei mai mulți japonezi împletism, prin intermediul sincretismului, învățăturile celor două religii în viața de zi cu zi. Cotidianul și învățăturile religioase se împletesc profund, marcînd fiecare pas al existenței asiatice. Religia a devenit o altă etapă a vieții normale, iar riualurile celor două părți s-au contopit pînă la a deveni unul și același.


Budismul: deșteptarea profetului
 

Buda chiar a existat! Personajul mitologic cu o biografie prezentată de Asvaghosha în Buddhacarita (cea mai veche relatare existentă a vieţii profetului) ce abundă de elemente fantastice şi legendare, a fost Gautama Buddha ce a trăit între anii 623-543 î.Hr., după tradiţia budistă din Birmania şi Thailanda; 560-480 î.Hr., după istoricii moderni. Budiştii consideră că prinţul Gautama Siddhartha s-a născut în Lumbini şi a fost crescut în Kapilavastu, aproape de actuala frontieră dintre India şi Nepal. Potrivit tradiţiei, tatăl lui Buddha era conducătorul unei formaţiuni tribale numite Sakya.

Profetul capătă „deşteptarea” (bodhi - o traducere populară în Apus este „iluminare”), la vârsta de 35 de ani, devenind cunoscut ca „Buddha” ("cel iluminat") sau „Gautama Buddha”. Încurajat de zeul Brahma, Buddha petrece 45 de ani învăţându-i pe oameni despre dharma şi întemeiază budismul. Gautama Buddha a murit când avea în jur de 80 de ani, în urma unei dezinterii.

Budismul s-a extins pe întreg teritoriul subcontinentului indian şi în ţări învecinate (precum Sri Lanka), de-a lungul primelor cinci secole de la moartea lui Buddha. În cele două milenii care au urmat, a pătruns şi în Asia şi în toate celelalte continente. Budismul din Japonia se n umește budism est-asiatic.


Șintoismul: temelia spiritualității japoneze

Șintoismul reprezintă cel mai vechi fundament spiritual japonez. Fundamentul religios japonez a avut trei etape istorice. Prima, ,,inceputurile”, cuprinde perioada pînă în sec. al VI-lea I.Ch. și reprezintă vechiul șintoism. A doua perioadă, din sec. al VI-lea I.Ch. pînă în sec. al XVII-lea d.Ch., se

caracterizeaza prin întîlnirea cu buddhismul. A treia perioadă - din sec. al XVII-lea pînă in sec. al XX-lea, corespunde perioadei de cristalizare a șintoismului, cînd a fost declarat religie de stat.


Radacinile șintoismului se pierd în negura timpului, probabil undeva în perioada preistorică. șintoismul venerează Kami, care echivalează cu zeii, divinitățile, dar pot să însemne pur și simplu prezențe spirituale.

Biserica creștină: începuturile

Deși creștinii, cei ce credeau în Dumnzeu și se supuneau legilor vechiului testament, apar cu mult înainte de venirea lui Iisus Hristos pe pămînt, Biserica Creștină ia naștere după ce Fiul lui Dumnezeu s-a născut și a răspîndit cuvîntul Domnului. Omenirea, chiar de la începuturile ei cu Adam şi Eva, se depărtase de viaţa dumnezeiască, căzînd sub păcatul șarpelui și devenind muritori. Porțile Raiului erau închise tutror oamenilor, chiar și celor cu credință în Dumnezeu.

Domnul Iisus, prin moartea pe Cruce şi prin învierea din morţi a treia zi, a rupt puterea morţii care era asupra oamenilor. A eliberat toti drepții care erau închiși în Iad, aducîndu-i în locul fericirii veșnice, în Rai.

În această clipă, Biserica Creștină își găsește locul. O viață supusă normelor religioase îți garantează un loc în rai, unde fericirea sufletului este veșnică. Tocmai de aceea, fericirea paradisiacă nu poate fi descrisă, deoarece omul, încătușat în rigorile corpului, în nevoile pe care carnea le are, nu poate să înțeleagă fericirea fără margini a sufletului ajuns aproape de Dumnezeu.

Apostolii, primii preoți ai creștinismului
Acum mai bine de 2000 de ani, oamenii nu erau pregătiți să îl primească pe Iisus. Deși iudeii, poporul ales de Dumnezeu, așteptau Împăratul care îi va conduce spre lumină, nu erau pregătiți ca acesta să propovăduiască sub aparențele unui pescar. Ei așteptau ca Fiul lui Dumnezeu să vină înconjurat de toată lumina și splendoarea unui rege.

Așa că Iisus nu și-a spus învățăturile direct oamenilor. El a folosit parabole, care să cuprindă înțelepciunea pe care vroia să o lase pe Pămînt. Cei doisprezece Apostoli erau oameni simpli, care aveau datoria să continue propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, fiind îndeaproape învățați de Iisus. Ca parte a mântuirii lumii, Hristos a înfiinţat o Biserică (Mat 16:18; Mat 18:17).

Apostolii au fost primii preoți ai creștinismului. Ei au primit de la Iisus ”Duh Sfînt” și misiunea de a propovădui Evanghelia. Apostolii aveau puterea de a boteza și de a ierta păcatele oamenilor, prin harul Sfîntului Duh cu care fuseseră binecuvîntați. Înainte de a se ridica la ceruri, Iisus a promis Apostolilor că noua biserică pe care o crease este cea dreaptă și din ceruri va avea grijă ca aceasta să fie ferită de neadevăr. ”Porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Dan 2:44; Mat 16:18).